Ceaţă

Septembrie - mai mult nici nu trebuie să spun!  

Fă bagaje, desfă bagaje, fă alte bagaje, următoarea staţie: Cluju'. Cum am pornit împreună cu grupul, tot împreună urma să mergem cu taxiul. Nenea taximetristul vrea să ne ducă pe unde ştie el, de pe Horea, pentru că pe Bariţiu era închis - lucrări la linia de tramvai. Cum din grup nu toată lumea cunoştea oraşul pentru că aveau motive să nu-l ştie, capăt priviri, n-am alternativă, trebuie să-i spun d-lui că nu-i musai să mergem prin Grigorescu pentru că am putea merge foarte bine şi simplu pe Moţilor şi apoi pe Coşbuc, străzile la ora aia fiind libere, mai vedeai câte-o maşină dacă chiar te străduiai.  

Partea asta cu metehnele unor taximetrişti nu-i nu ştiu ce aventură, ştim, cunoaştem. Aventuri fuseseră, dis-de-dimineaţă, pe traseu, cu porţii pentru fiecare. 

Prima staţie, Cluju' - răspuns greşit! Prima staţie - undeva lângă "Stejaru", vrei să zici "Stejaru" dar nu mai apuci nici să te gândeşti, darmite să deschizi gura, acolo-i autobandă de accidente, ăsta-i renumele... 

Plecasem de vreo jumătate de oră, cât s-aţipească ici-colo călătorii; înafară de mine, persoanele din grupul nostru călătoreau cu bilete cumpărate anticipat, numărătoarea de pe biletele lor începea de la 1 - pentru că le era teribil de rău şi era musai să fie lângă uşă... Cum spuneam, numai bine ce se toropiseră oamenii pe-acolo când, hop, se opreşte maşina. Afară era încă întuneric şi era ceaţă, n-am văzut şi n-am ştiut nimic, credeam că-i e rău cuiva şi de-aia o fi oprit mai ales că s-a transmis pe şoptitelea cum c-a coborât aproape zburând cineva de pe primul rând de scaune şi după aia a mai coborât şoferul şi alţi câţiva de pe interval. Abia seara am aflat ce se întâmplase: un accident, un autoturism era cu roţile-n sus şi pasagerii înăuntru iar vinovaţii - plecaţi de la locul faptei. 

Din grupul nostru cineva călătorise alături de persoana ce coborâse "zburând" şi ne-a povestit cum acea doamnă i-a pus efectiv în braţe poşeta şi abia a mai apucat să-i spună, coborând şi dispărând în noapte, să aibă grijă că are bani şi acte acolo... se dusese să vadă dacă trebuie să dea primul ajutor... era medic! Când s-a întors, cu greu şi-a mai putut recupera poşeta! Persoana de la noi din grup, sensibilă şi emotivă, era în stare de şoc, ne-a povestit că nu mai ştia nimic altceva decât că trebuie să aibă grijă de poşeta ce-i fusese încredinţată, drept care o strângea ca-ntr-o chingă de fier, abia şi-a revenit, era mai traumatizată decât răniţii din maşina accidentată! Şoferul şi câţiva călători au scos pasagerii cumva şi au mai zăbovit câteva minute, deja venea poliţia locală, anunţaseră cei din maşina accidentată. 

Pentru că era cât p-aci s-aţipesc, nu ştiam din ce cauză ne oprisem dar aveam un sentiment nu prea plăcut şi somnul dispărea, dispărea...  

 

După altă jumătate de oră, când se mai luminase afară cât de cât, mă gândesc să fac nişte poze! De unde să ştiu eu ce poze aveam să fac! 

 

Prima poză, 5:57:56 AM - dealuri, între un plafon de nori şi altul de ceaţă, avertizare rutieră vizibilă...       (-n trafic şi chiar şi-ntr-o poză ca asta, ce se 'uită' mai încolo-şa un pic).

A doua poză, tot din mers făcută, 5:58:00 AM - tremurată... cum cred c-a fost şi inima şoferului... dacă nu trece el pe-acolo zilnic, la două zile precis merge, deci gândim că ştie şi traseul şi pericolele, faţă de noi, ăştia!  Prăpastia aia avea cam 4 metri adâncime şi ocupa mai bine de jumătate din lăţimea drumului, am văzut-o bine la întoarcere (zi, lumină deplină, soare orbitor). Nici nu vreau să mă gândesc dacă a trecut cu o fracţiune de milimetru pe lângă sau cu două fracţiuni de milimetru pe lângă...  

Poza no. 3, 7:41:08 AM - speechless...  

Ajunşi la Cluj, până şi-au luat unii bagajele, ne-a zis şoferul că a tot vrut să oprească după prăpastia aia, măcar o clipă, să-şi tragă sufletul, dar nu a putut. Să vezi atunci efect întârziat de ochi mari cât cepele, panică şi alte cele pentru ocupanţii locurilor de pe partea cealaltă, ei nu văzuseră prăpastia (bine, nici cei pe partea unde-am stat eu n-au văzut-o chiar toţi)!. Efectiv nu a putut opri, abia după vreo două ore de drum a reuşit să-şi revină, vorba lui, 1%, cât să poată opri. Şi, iaca, în ce loc a nimerit! Nu cred c-a vrut/văzut/ştiut dar ştiu că nişte şi anume gânduri (a se citi: spaime) gen "pân' aci ne-a fost!" mi-au sosit instantaneu, noroc că de data aia era doar ceaţă şi-o tablă indicatoare!

.