Sănioara

Aşa-i, cam nu ne mai trebuie într-un caz ca acesta vreo carte, e de ajuns zăpada pufoasă şi fermecată, ca din poveşti (cam crede... crede, încă!) şi e de ajuns sănioara - ooof, e ditamai sania, nu-i putem zice sănioară, mai ales la câte a-ndurat la viaţa ei de sanie (i-am putea zice senioara, nu sănioara) - care m-a purtat pe mine şi-acum poartă alt copil pe tărâm înzăpezit, prin loc neumblat.

La vederea zăpezii nici nu mai ştia încotro s-o apuce, omul de zăpadă under construction era tentant dar şi plimbarea cu sania - ce mai, adevărată lecţie despre prioritizare - s-a gândit cu voce tare că sania nu mai trebuie coborâtă că e aici deja după care i-a zis chestia asta lu' a cui e... şi, după care, mi-a zis şi mie că i-a zis (de parcă nu acolo eram, la un juma' de pas distanţă! dar, era prea prins de vraja zăpezii fermecate şi de presiunea deciziei, ce să facă întâi şi-ntâi).

E cam clar: chestiunea despre care vorbim se numeşte entuziasm şi precis vine din copilărie -  să ştie cine n-are şi să ştie şi de ce, ce ingredient lipseşte şi anume le dorim (o, nu, nu să dea-n mintea copiilor, nuuu, nu asta!).

.